nathalie,

Sunt ca un sambure de caisa.
Imi lipsesc serile de vara carora le sorbeam apusurile si ploile fragede. Iarba verde, mana ta intr-a mea. Cerul albastru-albastru...totul...
Ai incercat sa ma ademenesti trimitandu-mi albumul cu pozele facute asta vara, la munte. Nu-mi place sa il reintalnesc pe acel karl cu ochii prea mari.
Nu e de mirare...
Asteapta-ma luni, la gara.
mi-e dor de ciresii infloriti si de tine....
zilele astea mi-am tot aranjat linistea interioara.



sunt un aesculus hippocastanum.



Karl.

Come to me....

"from...cocteau"

"Un om normal din punct de vedere sexual ar trebui sa fie in stare sa faca dragoste cu oricine si chiar cu orice, deoarece instinctul speciei este orb; lucreaza la gramada. Aceasta explica moravurile ingaduitoare, puse pe seama viciului, ale oamenilor din popor si mai ales ale marinarilor. Singurul care conteaza este actul sexual. O bruta se sinchiseste prea putin de imprejurarile din care se naste. Nu vorbesc de dragoste.
Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca felul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul-capcana sau persoana-capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca. Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o gramada de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane cu toate ca avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala.


Viciul incepe cu alegerea. In functie de ereditate, de inteligenta, de oboseala nervoasa a subiectului, aceasta alegere se rafineaza pana la a deveni inexplicabila, comica sau criminala.


Nu incerc sa apar drogul; incerc sa deslusesc in intuneric, sa ma pun de-a curmezisul, sa abordez din fata probleme care sunt intotdeauna abordate din profil.
Exista organisme care se nasc pentru a cadea prada drogurilor. Care cer o carja fara de care nu pot intra in contact cu exteriorul. Care plutesc. Vegeteaza intre clar si obscur. Atata vreme cat o substanta nu-i da consistenta, lumea ramane o fantoma."

sentimentul ridicolului...

Adesea m-am surprins in situatia cel putin neplacuta de a ma simti ridicola, grotesca.
Acest "specimen" al ridicolului se manifesta mereu sub presiunea unui efect intarziat, intotdeauna cand te astepti mai putin. ecuatia este simpla, daca nu simplista : doua subiectivitati se ciocnesc intr-un punct comun _ o intamplare, o traire- care are o relevanta/ un impact mai mult sau mai putin puternic in ceea ce le priveste. Astfel, in mod inevitabil imaginea celuilalt amprenteaza constiinta sinelui si invers. Urmarile sunt irepetabile, in sensul ca fiecare isi aminteste in felul sau, acordat la functiile si rutina eului. Astfel de « ciocniri » lasa loc interpretarilor. In inconstienta sa, dorinta de a lasa o anume impresie s-ar putea sa nu fie in concordanta cu efectul scontat. Relativitatea dintre « + « si « - ». sentimentul ridicolului incepe sa infloreasca odata ce devine constient aceluia implicat nemijlocit in actuu.

Ridicolul isi are mugurii in constiinta celuilalt. Isi gaseste plenitudinea insa prin inflorirea in cealalta constiinta, a subiectului.

Vrei sa mancam impreuna un ou fiert?...

Incepuse a-mi povesti despre femeile care pe timp de ploaie incalta cizmulite din gumilastic, galbene (acel galben al papadiilor, mii..), mesteca asiduu gume multicolore si nu poarta jamais umbrele sau pelerine impermeabile. O sfideaza pentru ca fac baloane uriase, care depasesc circumferinta capetelor femeilor cu cizmulite galbene. Altminteri n-ar avea nicio problema, le-ar tolera. Era indignata de problema banutilor « norocosi » , pierduti fatalmente pe asfaltul grunturos de pe LEmon Street. De obicei sambata se trezea cu noaptea in cap, cu o undita hiperuzata in spate , din vremea colonistilor si topaia printre capacele de canal si urmele reflectorizante trasate pe trotuarele pentru biciclisti. De fiecare data cand ochea un banut, unul dintre trecatori calca apasat pe el sau, il lovea cu putere pana cand ajungea in gaurile de canal. Asta ii producea o reala tristete, incat odata ajunsa acasa se tolanea in fotoliu si statea nemiscata pana cand se iveau zorii. Duminica mergea la biserica si fuma iarba. De aici incep alte povesti halucinogene despre pestisori si râme de mare.
Imi spune ca ii place la mine pentru ca se simte in siguranta si pentru ca fereastra oblica a mansardei ii lasa impresia formelor haotice. Nu-i place cafeaua neagra, tare. in timp ce isi desira mofturile, mi-o imaginez in bucatarie, stand pe scaunul de langa frigider. Mancam impreuna un ou fiert. Ea musca dintr-o parte a lumii, eu din cealalta...

let's dance little stranger...

penumbre

Primavara imi place sa merg in casa de langa lac. Cand intru in ea ma simt de parca as intra in mine..deschid ferestrele pana cand se lipesc de pereti, apoi trag aer in piept, voluptos. Soarele e doar un bec de 40 de w. Nu-l iau in seama. Ii accept irascibilitatea de inceput de martie. fluiditatea mea isi cauta un corespondent organic in tablourile din sufragerie. Il admir mai ales pe kandinsky...pentru ca nu il inteleg. As vrea sa cred ca ma adimra si ea. Din acelasi motiv.
Cu toate astea, nu-mi fac sperante. am avut de ales intre o singuratate in plin mediu urban, dezafectat si singuratatea care te instraineaza. Raportul a fost de 1 la unu, avand numitorul comun.
m-am asezat in colt, langa usa. Am stat asa cam o jumatate de ora. Apoi m-am ridicat, sfioasa. Mi-am amintit ca aveam cirese in bucatarie. Le-am inghitit cu tot cu crengute si am inceput sa rad. Am mai ras o jumatate de ora.

…………………………………………………………………………………………………


Ne-am urcat in masina. Tu, la volan, serioasa. Eu, in dreapta, nerabdatoare, incercam sa-ti schitez arcadele si coltul gurii. De fiecare data cand eram pe punctul de a atinge perfectiunea, puneai o frana brusca ; creionul imi aluneca instinctiv pe foaia galbuie. Ma priveai contrariata de gestul meu idolatru. Zambeai. Buzele ti se subtiau iar linia din coltul gurii seamana cu mustata unei pisici satisfacute.


.......................................................................................................................................................


cand m-am intors la casa de langa lac in primavara urmatoare, ti-am telefonat pentru ca, dupa atata timp, am avut curajul sa-mi deconspir iluziile :


« -dragul meu, nu ne vom vedea duminica, nici luni...nici in alta zi...am sa-ti inapoiez cartile prin posta. »

cu cat te citesc mai mult, cu atat ma indragostesc iremediabil.
cred ca pe tine te iubesc ca pe mine insami..
tu esti aceea care imi poarta, pedant, paharele translucide...

'we're hiding like elephants when they're happy'

Jean Seberg

mi-ar placea sa fiu curajoasa...sa am curaj sa ma tund scurt, sa tip la oamenii care ma enerveaza sau sa intru in vorba cu baiatul care imi zambeste in fiecare dimineata in gara. sa nu mai fiu draguta cu cei care nu merita sau sa nu ma dau batuta asa usor, sa fiu macar putin ambitioasa! mi-ar placea si sa am un zambet dragut si sa n-am atatia pistrui. as vrea sa am mai multi prieteni sau sa lucrez intr-o cafenea din Paris unde as putea vorbi franceza toata ziua. mi-as dori sa fie primavara mereu si sa creasca floricele galbene prin asfalt, sa vad oameni care zambesc cu adevarat, din inima, cu toata fata, cu ochii care se misca odata cu buzele. nu vad prea des asa un zambet...aici lumea zambeste doar dintr-o politete rece, doar pentru ca asa au fost educati.
scriem pe blog doar cand suntem tristi. cand avem o suparare ce ne sta pe suflet ne hotaram sa o rasturnam aici. cand suntem fericiti ne ascundem, nu o aratam nimanui dand dovada de egoism. nu stiu daca si elefanii se ascund atunci cand sunt fericiti, am auzit asta intr-un film...

draga mea Nathalie,

Simt nevoia sa ma deconstruiesc. Sa imi recombin esentele pentru a ma nascoci intr-un nou parfum..imi place sa ma simt de fiecare data altul. Imi place sa ma savurezi, sa imi ancorez sticlutele inmiresmate, una cate una, pe malurile tale. Si apoi sa ma scufund.


Dar nu despre asta vreau sa-ti vorbesc.


mi-am dat seama de lipsa de substanta a vietii mele, de nemultumirile care ma urmaresc zilnic (unele stupide, altele mai putin), de lipsa intrebarilor. Cum sa spun..psihic am devenit comod. Judec problemele care ma implica direct cumva la mana a doua.Ii las pe altii sa le judece pentru mine si, in functie de insolitul raspunsurilor , totodata cu riscul falsitatii lor, mi le atribui si mie. Adesea nu stiu de ce, nu stiu daca mi se potrivesc sau nu etc. Ma gandesc ca si acesta ar putea fi unul dintre motivele nefericirii mele. Nu imi pun intrebari. Nu caut raspunsuri. Lucrurile importante pentru mine subzida din ciocnirea a doua subiectivitati. Subiectivitati intersanjabile.

Simt cum scad..asa..ca un aluat..care in loc sa dospeasca..el devine fad..(cred ca asta e cuvantul potrivit)...viata-mi e palida...are ceva bolnavicios..


nu am mai intalnit pe nimeni..la ultima intalnire cu mine insumi am lipsit..


insa, am remarcat la mine un egoism excentric...




Karl


P.S.:asculta melodia lui Astrud Gilberto..Tristeza (goodbye sedness)..ne vedem acolo

aparente

deodata mi-am dat seama ca s-a intamplat un fapt ireversibil. asa cum sexualitatea s-a dezbracat de inhibitii, asa cum cei prezenti au acceptat incalzirea globala si cei absenti ireverenta gandurilor extaziate. m-am surprins purtandu-mi ostentativ regretele.
ma vedeam diforma in toate nelinistile mele. ma regaseam sublima in inconsecventa de a ma pastra aceeasi. faceam schimb de grimase cu ultimul venit.lui ii placea. mie nu. incepusem sa cred in nihilism si sa imi reinventez limitele. luam lectii de pian si de matematica. el ma invata "stiinta"permutarilor. le preferam pe alea din cinci in cinci. apoi ma incadra in rame ciobite, ma glasa si ma punea la pastrat. tarziu, imi deschidea amorul opac. pe umeras agatasem miscarile feministe, filmele lui almodovar si nudurile lui rubens. cu o zi inainte, pe cand era vara, trimiteam vederi din burano si schitam pe foi calcinate ultimele zambete la moda. as fi vrut sa scriu un editorial despre ce stiam ca nu trebuie spus (nu imi amintesc ce anume) ..probabil din indiferenta sau aplatizare am nascocit doar prima litera. "S... " imi telefona mereu. eu purtam pantofi lila, imi fardam singuratatea (din exhibitionism), eram implicata intr-o naucitoare cunoastere de sine. impachetasem dileme. i le trimiteam cu primul curier , dupa ce le infasurasem cu minutiozitate in panglici verzi si le parfumam semnele de intrebare. intre timp, la cercul polar platidunille isi asambalu propriul iglu. il cunoscuse pe el: afabil si egocentrist. imi telefona din nou. pe cand imi planuiam plecarea ii ascultam povestile alambicate, usor desuete. in receptor se simtea un iz de ambra. ma imbraca si ma dezbraca in trairi developate.era contrariat de blazarea mea, de faptul ca imi rezervasem totul la clasa 1, lasand nimicul in urma. trenul pleca la 7 A.M. eram increzatoare, imi simteam singuratatea uitata, albastrul incins. era toamna...

manifest: impotriva ipocriziei!

ma foi..

Quand j’étais petite le fait d’aller à l’église chaque dimanche était devenu une règle. A ces temps- là, mes grands-parents vivaient encore. La préparation pour cette « événement » était assez méticuleuse, comme un rituel: j’habillais les vêtements de fête, je me peignais attentivement, je prenais mon sac-à-main et…en même-temps…je prenais mes grands-parents par la main. Je sentais une sorte de fierté , une sorte d’obédience. Dans mes yeux d’enfant Dieu était une personne très vieille, à une longue barbe blanche, qui me regardait toujours, qui me portait soin et qui m’aimait sans conditions. Parfois, quand il faisait mauvais et à l’horizon je voyais des éclaires, j’entendais des tonnerres je me disais : « ah, Dieu s’est fâché de nouveau contre nous ! » et je parlais avec lui, en essayant à découvrir les causes. Mais, c’était seulement un monologue, Dieu ne me répondait jamais. Ma foi avait quelque chose de sérieux dans sa candeur. A sa contribuait aussi mon imagination très prononcée.
Maintenant mes grands-parents sont morts. Je ne vais plus à l’église comme jadis. Ce changement a désacralisé une partie de moi-même. Je suis seule. Je pense souvent à Dieu, j’ai trouvé les restes d’obédience pour la divinité dans l’autre partie de moi-même, où je sens encore le frisson de l’existence divine qui entretient une flamme dans l’obscurité. Oui, parce que j’ai peur. Même si je voulais, je ne pourrais pas nier ma dépendance de quelque chose de supérieur. Je le vois comme une sauvetage de l‘esprit. Comme si j’étais sur un bateau au milieu de l’océan, sans aucun espoir seulement avec la conscience de ma propre existence. Je crois dans le Bien, dans le Beau, dans la Vérité. Je suis sceptique en ce qui concerne d'autrui. Chacun a sa relation intime avec la divinité, bien sur. J’entends sa voix différemment. Il y a une duplicité,une double-voix : celle de mon intérieur qui se concrétise dans ma sensibilité, l’autre qui se trouve dans l’ombre, dans mon sous-conscient. Elles sont mes sources pour pouvoir continuer. Je me sens comme si je courais à la recherche de la lumière et dans cette folie d’ombres et de réflexions je m’élancerais dans l’abime. Je sens également que je dois prendre soin de mon Dieu, il vit sur une étendue glissante. Parfois, j’ai l’impression que la divinité existe dans le fait que la souffrance devient directement proportionnelle avec le besoin d’un apaisement. La superficialité de nos jours n’a fait que réduire la circonférence de la croyance d’une manière descendante : généralement compris à faussement pratiquée, les dogmes Chretiennes acceptées aveuglement comme l’adaptation imparfaite des idoles a l’intimisme de la foi qui se trouve dans la profondeur de notre être et qui a une commencement dans le réel, une médiocrité psychologique et une finalité ineffable. La grand qualité de mon Dieu est sa subtilité.
Le bonheur, la liberté...Elles sont les rêves d’un paradis perdu.

cand ploua...

...esti melancolic.n-ai chef de nimic, ti-e frica sa iesi din casa chiar daca trebuie doar sa arunci gunoiul. stai trantit pe canapea si suspini. nici macar n-ai nevoie de un motiv sa oftezi, o faci doar din obisnuinta. cand eram mici ne tavaleam prin noroi, iti amintesti?nu ne pasa de ploaie sau de baltile care se faceau in fata blocului.cand eram mici nu ne placea umbrela verde...

chanson..

Serile sunt interminabile, acum cand imi e dor de tine. Stau in fata computerului si incerc sa ma deschid. Admir lalele din vaza, albe. Stii, casa mea are o forma ciudata, forma care sfideaza intimitatea. Dam dintr-unul in altul. Ne surprindem cu picioarele pe pereti sau cu degetele in nas. Daca vine cineva la noi, nu te poti feri de o prezenta neasteptata. Acum, de exemplu usa e deschisa si dincolo de peretii albastri ( da, camera mea e un acvariu, cu mese gonflabile si cesti de cafea albastre. Daca nu esti atent, sorbi dintr-o inghititura apa sarata, invizibila a camerei) ai mei vorbesc cu o vecina despre morti, despre metehnele bisericesti, despre criza (imi pare ca a devenit deja un mit), despre degradarea lumii. Cu totii suntem partasi la scurgerea dejectiilor ontologice. As vrea sa nu fiu atenta la ce vorbesc ei. Insa o fac...fara sa vreau. Ei sunt aceia care imi ispitesc urechile, care ma obliga sa ii ascult, acum cand m-am hotarat sa ma gandesc la tine. Sa iti dedic un sfert de ora intreg, cu minute umflate de impresia ca totul are legatura cu tine. Astazi e 1 martie. Nu cred ca, acolo unde te alfii, ti-ai rupt un sfert de ora pentru a ma venera, ca pe o zeita imbalsamata in nectar, goala. Tu ma vezi in flesh-uri. In blitzuri. Clipesti repede in fata mea. Esti uimit de ceea ce ma inconjoara. De lampi, biblioteci, arbori,curcubeie. Eu sunt imaginea dintre doua clipiri. Te simt ca pe o manusa pe care o port pe dos, toamna, ca sa ii prelungesc folosinta. Imi aluneci printre degete tocmai in momentul in care sunt sigura ca existi asa cum te vreau eu. Tu te incapatanezi sa fii altfel. Sa inoti sagalnic, sa iei o anumita distanta fata de situatii, fata de mine (in noptile senine, ma asezi in sertarul noptierei, cu fata in jos. Apoi, daca intr-una dintre nopti se starneste o furtuna, ai remuscari, alergi repede la sertar si ma reasezi in postura initiala, imbratisandu-ma. De aici pasiunea ta pentru accesorii), o suficienta distanta fata de tine insuti. Cu toate astea am hotarat sa raman.

primavara...

"...o pictura parfumata cu vibrari de violet."

please read the letter that I wrote...

A trecut mult timp de cand ti-am scris. sunt sigura ca scrisoarea a ajuns la tine.nu stiu insa daca ai citit-o, daca ai desfacut plicul verde cu numele tau in stanga. credeam ca astepti cu nerabdare sa ne scriem, credeam ca o sa primesc un raspuns a doua zi chiar! am inceput s-o scriu intr-o seara in care dorul de tine era atat de mare incat credeam ca o sa explodeze ceva in mine...l-am varsat pe tot acolo crezand ca o sa scap de el. am adormit repede. a doua zi dorul revenise, puse din nou stapanire pe mine. daca citesti cu atentie o sa-l gasesti in fiecare rand. am scris si a doua zi si a treia...apoi m-am gandit ca timbrul n-o sa mai fie de folos pentru cate pagini am pus in plic si scrisoare o sa-mi vina inapoi. asa ca m-am oprit desi mai aveam multe sa-ti spun. dimineata, cand vine postasul, ma uit e geam. de cele mai multe ori trece pe langa casa noastra fara sa lase nimic si ma trantesc inapoi in pat. nu-mi place sa astept! desfac ciocolata inainte sa ies din magazin si mi se reproseaza ca ma port ca un copil.
http://www.youtube.com/watch?v=MpjnaGOeHH4