Simt o durere constanta de cap. Cand ma trezesc, cand adorm, cand ma gandesc la nenumaratele inutilitati care ma intristeaza, zilnic, la aceeasi ora. Imi repet ca nu (mai) are rost. Totusi sunt lipita de ceva. Asta ma face sa imi amintesc de verile excesiv de calduroase, de bucatariile cu geamuri deschise si de tavanele de care erau agatate ghirlande imbacsite cu lipici...mustele moarte prinse in ele, “in vivo”. Imi iau straturile de piele si le despart. Nu mai stiu cum sa ma dezbrac de mine. Intai imi despic sunetele. Sunt zemoase . Apoi imi sfasii sensurile. Celula cu celula. Si tot asa. Pana cand nu mai ramane nimic. Pana cand voi incepe sa exist cand ea isi va aminti ca am fost la mare vara trecuta si ii spuneam de fiecare data cand intram in apa si se plangea ca e prea rece : “e chestiune de obisnuinta”... apoi ii zambeam. Cu tine e altceva. Ma intreb daca in momentul in care nu mai cred, mai are rost sa continui?...incep sa ma vad prin ochii tai. e si asta un mod de defulare...ca atunci cand privesti un pahar cu apa.