refren....

Intre mine si tine s-a lasat tacerea

Intre mine si mine esti tu

Desi vorbim zilnic, ne gasim de fiecare data o modalitate superficiala care sa ne medieze. Tu spui ceva, eu inteleg altceva, tocmai d’aia incep sa vorbesc singura. Tu nu imi mai raspunzi. Eu ma intristez. Imi imaginez triumful tau ridicol de a putea renunta la mine doar pentru ca nu ai chef. Si apoi, asta nu e un motiv tare. E doar un moft. Undeva, in substraturile tale...fie ele si onirice stii ca nu poti sa nu ma ai in vedere, in auz..in miros.

Iata ca nu te pot defini. Suntem un fel de struto-camila. Un fel de pretutindeni si nicaieri. Nu m-am obisnuit cu statutul asta de punct si virgula. Mi-ar placea sa le pun orizontal, dar nu cred ca m-as putea decide pe care sa-l antepun. Nu ma mai gandesc. Cine stie.. poate ca mi-as construi un sistem filosofic pe tema asta. Dar nu ma pot obisnui nici cu ideea de a accepta pozitia lor verticala. Imi pare o lipsa de originalitate.

Nici macar nu imi pasa daca imi dai dreptate sau nu. M-am obisnuit sa imi vorbesc mie, pentru mine, cu mine, fara mine, despre mine..etc. mi-am facut atatea strategii de a uita pana cand am uitat pe cine si de ce trebuie sa uit. Stii, memoria mea e intr-o „pauza de respiratie”. Cred ca e ceva maladiv in ceea ce o priveste. Uit lucrurile fundamentale, acele trairi devenite canonice. Imi amintesc insa detaliile. Astea ma rod ca termitele pe dinauntru. E o schimbare de sens. Sa stii ca nu sunt superficiala. Doar uit. O senilitate prematura imi dezlantuie fiecare gand si il lasa sa pluteasca lin pana cand devine imperceptibil. si gandurile se transforma in nebuloase. Mi-ar fi placut sa iau parte la travestirea lor in nove sau chiar in constelatii. Imagineaza-ti cum ai fi aratat atunci in mintea mea. Daca s-ar transforma acele ganduri infinite intr-o instalatie de brad sau intr-o lampa cu gaz poate ca as fi suferit o alienare si atunci ne-am fi intalnit intr-o camera alba-alba. ( asa mi-am dat seama ca trupul meu este doar o carcasa a infinitului : intoarce-ma pe dos si vei vedea ca nu ma mai poti cuprinde).

In fiecare zi ma autoconving ca totul se va schimba si nu va mai trebui sa fac niciun compromis. Nu voi mai vorbi din exces de zel sau din exces de singuratate. (tot aia e!) Atunci voi putea sa reinventez ceea ce se numeste normalitate. Iti dai seama? Desi inlauntrul meu e zi tot timpul, nu pot renunta la prostul obicei de a tine lampile aprinse. Noroc ca asta imi dauneaza doar mie. (sau si tie?)

Nu stiu daca ai observat, dar in interiorul tau..oricare ar fi el..s-a produs un scurtcircuit..