solitude.

m-am afundat atat de tare in noroi incat simt talpa pantofilor tai atent lustruiti pe tampla mea...

intai am sa spun cate ceva despre ea...apoi ceva despre tine...

ea este fructul imaginatiei mele. i-am urmarit fiecare gest cu o rezolutie maxima, pana cand am reusit sa vad ceea ce e dincolo de pori, dincolo de oasele ei de pasare zglobie, prea moi. m-am jucat cu parul ei, cerecetandu-i atent nuantele.(au si ele, un cod secret). Imi arunca priviri decofeinizate. Le sorbeam lacoma, nereusind sa rationez decat in cercuri. Oricat as fi incercat sa imi inabus pornirile, ele aveau o sursa ascunsa mie care le sporea.

am muscat cu pofta din acel fruct, pana cand am dat de samburele realitatii pe care l-am scuipat. Mi-am infipt dintii in el , din nou, si am simtit pipaindu-mi limba un vierme care se zvarcolea intr-o mica vagauna mucegaita. L-am inghitit.

Tu..

imi amintesti in fiecare zi ca trebuie sa ocolesc gropile de pe trotuar si sa traversez regulamentar. Asta nu neaparat pentru siguranta mea, ci pentru a avea o constiinta ordonata („te-am avertizat, cu toate astea treci nonsalant pe rosu, ca sa ma sfidezi!”). intr-un timp chiar eram convinsa ca iti pasa,cel putin din altruism daca nu din prea multa dragoste. mai eram convinsa ca empatizam la un nivel ridicat.

Tot tu...

Gasesti in mine contrarii stringente. Te intrebi de ce eu. Brusc dai vina pe complexitatea vietii. Nu reusesti sa iti asumi nici macar ceea ce pentru tine ramane valabil, indiferent de subiectivismul meu capricios. Alunec intr-un non-sens din care nu mai pot iesi nepatata. Voi avea gropite in obraji si pupile dilatate.

Acum, de fiecare data cand trec strada ma gandesc la tine...cred ca din obisnuinta...