nathalie,

A trecut ceva timp de cand nu ti-am mai scris. Probabil m-ai si uitat. Sincer sa fiu, daca lucrurile stau in felul acesta, atunci nu sunt nici trist, nici vesel...hmm..in „infernul” lui Dante m-as gasi in al doliea cerc, al sovailenicilor, al celor care nu au niciun scop, nici macar (in)vizibil. Iata-ma inca viu, in indecizia dintre doi pasi, dintre doua respiratii...ieri am facut un gest cvasi-nebunesc : m-am trezit in zori (apropo, din geamul meu rasaritul are accente impresioniste) si asa, descult, cu gandurile risipite am luat un pumn de pamant..apoi unul de grau...si am asteptat sa incolteasca..in fiecare dimineata ma trezesc in zori, beau apa si vad cum prin golurile din ochii mei se inalta fire subtiri, verzi...

Sa stii ca am devenit stangaci. Si adesea absent. Cred ca as putea sa te privesc ore in sir fara sa-mi dau seama ca esti in fata mea, ca ai miscat un deget sau doua..sau ca ai zambit. Cu toate astea, stiu sigur ca in momentul acela, lumile mele minuscule isi vor aerisi incaparile si micile lor picioruse mecanice vor incepe eterna miscare a vidului. Si asa, de indata ce vei intreba surazatoare la ce anume gandesc..voi putea raspunde cumva radical : „la nimic”...chiar daca in momentul acela crucial in mine a inceput o lupta a identitatilor...un razboi ale carui victime le voi fi ingropat inainte de vreme...


Te rog sa zambesti des. Des, dar nu fals. Daca vrei, poti sa nu razi. E indejuns sa iti vad ochii razand a lumina. te rog sa nu razi. Nu-mi place cand cineva rade, ranjeste sau face grimase (probabil e acelasi lucru). Parca se deformeaza, masca ii devine lichida si culorile se scurg in machiaje schimonosite.



Excuse-moi, insa azi nu-ti pot oferi mai mult decat o scrisoare nereusita...





Karl.